Ce vom mânca în anul 2050?

Un raport recent publicat de către FAO (organism din subordinea ONU care se ocupă de agricultură şi alimentaţie) arată că, având în vedere creşterea populaţiei umane a planetei, precum şi ridicarea standardelor de viaţă pentru o mare parte dintre locuitori, producţia de alimente ar trebui să crească, până în 2050, cu 70%, pentru a hrăni în chip decent întreaga omenire de peste 4 decenii.

În acelaşi timp, veşti neplăcute despre sursele de hrană curg din toate părţile: suprapescuitul a dus la împuţinarea rezervelor de peşte, creşterea oilor şi a vacilor încarcă atmosfera cu cantităţi enorme de metan, gaz cu puternic efect de seră, ce duce la încălzirea planetei, la deşertificare şi la micşorarea recoltelor multor culturi; carnea e plină de antbiotice, hormoni şi pesticide…

• Iată cum o simplă cană cu ceai poate deveni un detector de particule!
• Pentru prima dată în istorie, astronomii au fotografiat îndeaproape o stea din afara galaxiei Calea Lactee

Peştele şi carnea roşie sunt azi, în societatea de tip occidental, alimente consumate pe scară largă şi, să recunoaştem, puţini dintre membrii acestei societăţi sunt dispuşi să renunţe la ele. Deocamdată, peştele, chiar dacă nu mai e de mult „mâncarea săracului”, cum încă era considerat la noi acum vreun secol, se găseşte totuşi cu uşurinţă; carnea – la fel.

Dar iată că, tot mai des, auzim că peştele, ca sursă de hrană, nu mai e ce-a fost: pescarii scot năvoadele tot mai puţin încărcate, iar exemplarele prinse sunt tot mai mici. Unele specii şi-au redus atât de mult efectivele, încât s-a ajuns la discuţii despre necesitatea interzicerii pescuitului în anumite zone, pentru a permite populaţiilor să se refacă. Dar modificarea habitatelor acestor vietăţi, precum şi cererea tot mai mare de pe piaţă, pun sub un mare semn de întrebare succesul unor astfel de acţiuni de protecţie. Oare în anul 2050 vor mai mânca oamenii peşte? Cât şi ce fel?

În anul 2008, un raport elaborat de Banca Mondială arăta că, în 1992, industria de pescuit marin producea cca. 85 de milioane tone de peşte anual; cu peste un deceniu mai târziu, în 2004, cantitatea rămăsese aproximativ aceeaşi. Eficienţa metodelor se îmbunătăţise, dar populaţiile de peşti scăzuseră dramatic. Raportul afirma că majoritatea populaţiilor de peşti valoroşi din punct de vedere economic erau fie exploatate până la limita capacitatăţii de suport, fie deja supraexploatate (se pescuia într-un ritm care îl întrecea pe cel în care peştii se puteau înmulţi). Privind problemea dintr-un punct de vedere al eficienţei economice a pescuitului modern, raportul trăgea, în acelaşi timp, un semnal de alarmă: dacă se menţine actualul ritm al descreşterii populaţiilor (din cauza pescuitului excesiv şi a poluării), tonul, codul şi, practic, toate speciile de peşte cu valoare economică, exploatate în prezent, ar putea dispărea până în 2050!

Dispariţia peştilor răpitori va determina, cu mare probabilitate, o înmulţire masivă a meduzelor. Deja se remarcă o explozie populaţională la unele specii din acest grup de nevertebrate: meduzele cuceresc spectaculos mările lumii.

Şi aşa, o cină la un restaurant cu specific pescăresc va arăta, peste 40 de ani, mult altfel decât acum, în ceea ce priveşte oferta. Vedetele meniului ar putea fi meduzele, poate şi calmarii. Calmari se mai mănâncă şi în Occident, meduze – nu prea. Poate e momentul să începem să ne antrenăm, vorba unchiului Ringelhuth.

În sud-estul Asiei, meduzele sunt o sursă de hrană marină ca oricare alta. Există şi o industrie de pescuit specifică, şi companii care comercializează cantităţi mari de meduze, sub formă uscată şi sărată, şi restaurante care servesc mâncăruri din meduze – feluri tradiţionale sau, uneori, inovaţii gastronomice pline de creativitate.

Aproximativ 12 specii de meduze sunt pescuite, comercializate şi consumate în prezent. Speciile fac parte din ordinul Rhizostomae – meduze care nu au tentacule pe marginea umbrelei, ci formaţiuni numite braţe orale. Aceste meduze sunt mai… cărnoase, ca să zicem aşa, iar toxinele lor sunt considerate inofensive pentru om, atunci când meduza este preparată culinar.

Rhopilema esculentum este o specie consumată tradiţional în China, iar o altă specie, meduza-ghiulea (Stomolophus meleagris – fotografia de mai sus), vine tare din urmă, pentru a satisface cererea în creştere. Meduza-ghiulea trăieşte atât în Atlantic, cât şi în Pacific; este o specie abundentă în apele de coastă din estul Statelor Unite ale Americii, motiv pentru care un număr de pescari şi comercianţi americani se gîndesc să-şi extindă puternic operaţiunile în China. Dar, paralel cu aprovizionarea pieţelor asiatice, americanii ar putea descoperi ei înşişi – poate mai degrabă de nevoie, dacă peştele continuă să se rărească – deliciul unei tocăniţe de meduză. „Carnea” de meduză rehidratată are o cantitate mică (4-5%) de proteine şi puţine calorii, iar colagenul conţinut în ea are, se pare, şi efecte terapeutice; între altele, teste pe animale de laborator au arătat că acest colagen are un efect anti-inflamator în cazul artritei.

Ca atare, peste câteva zeci de ani, lista de cumpărăuri cu care ne ducem la supermarket ar putea include şi nişte cărniţă de meduză, din care, odată ajunşi acasă, vom pregăti o delicioasă plachie de meduză. (Nu vă mai strâmbaţi, că nici n-aţi gustat… încă. Poate e foarte bună şi noi nici nu ştim. Dar o să aflăm noi. Ca în bancul acela cu cartofii: „O să-ţi placă!”)

Carne, dar de ce…?

În lumea occidentală se mănâncă multă carne. Foarte multă. Desigur, există oameni care sunt vegetarieni, dar există mult mai mulţi care mănâncă carne la greu. Unii consumă carne de trei ori pe zi, la toate cele trei mese obişnuite ale zilei. Mănâncă şuncă sau alte mezeluri la micul dejun; la prânz – ciorbă de carne şi o friptură cu garnitură, sau nişte cârnaţi, sau o mâncare cu carne şi sos (sau o şaorma ori un hamburger…); iar seara, ies în oraş, unde mănâncă şi ei, ca tot omul, un şniţel cu cartofi prăjiţi şi beau o bere.
Fără a comenta efectele acestui regim ultra-carnivor asupra sănătăţii individuale, – asta-i treaba fiecăruia -, trebuie spus că această enormă cerere de carne nu poate fi satisfăcută decât prin creşterea unui număr colosal de animale.

Or, creşterea animalelor, la scara la care este practicată azi, este una dintre cele mai mari surse de probleme ambientale. În anul 2006, un raport elaborat de organizaţia Livestock, Environment and Development Initiative arăta că activitatea modernă de creştere a animalelor este un factor major de degradare a mediului, în întreaga lume, contribuind masiv la poluarea aerului şi a apei, degradarea solului şi a vegetaţiei, schimbările climatice şi reducerea biodiversităţii.

Iar un alt raport, întocmit de FAO şi dat publicităţii în acelaşi an, evalua efectele creşterii păsărilor, oilor, vacilor, caprelor şi porcilor, menţionând că toate sunt asociate cu un impact ambiental negativ extrem de pronunţat, cel mai mult contribuind la degradarea mediului cele 1,5 miliarde de vaci crescute azi în lume. Autorii raportului au ajuns la concluzia îngrijorătoare că, dacă nu se fac schimbări semnificative în modul de creştere a animalelor, la actualele standarde de eficienţă, mărirea producţiei pentru a face faţă cererii crescânde va duce la dublarea amplorii impactului – deja devastator – asupra mediului natural.

Efectele sunt foarte evidente în America Latină, de pildă (unde suprafeţe enorme de pădure tropicală sunt defrişate în fiecare an, pentru a face loc păşunilor şi culturilor de plante menite să asigure hrană pentru animale), dar şi în alte ţări ale lumii, inclusiv din cele foarte dezvoltate.

Dincolo de recomandarea de a reduce consumul de carne, se caută şi alte soluţii.
În Australia, posesoare a unui şeptel impresionant de cca. 30 milioane de capete de vite şi cca. 79 de milioane de oi, o alternativă propusă, încă puţin exploatată, dar care îşi face încet-încet drum, este înlocuirea cărnii de vită produsă în sistem industrial cu o carne de vânat, provenită de la animale native: canguri.

Deşi multe dintre speciile de canguri sunt protejate prin lege, există un mic număr de specii de dimensiuni mari şi cu efective numeroase, care pot fi vânate în scop comercial de către persoane autorizate în acest scop.

Pe de o parte criticată de activiştii pentru drepturile animalelor, practica este, pe de altă parte, susţinută de numeroşi specialişti – biologi şi ecologi – australieni. Ei argumentează că e mai avantajos pentru mediu ca producţia de carne să fie asigurată – pe cât posibil – din surse sustenabile, precum animalele sălbatice indigene, decât din creşterea intensivă a unor specii străine, precum oile şi vacile. Cangurii mănâncă mai puţin în comparaţie cu erbivorele domestice, sunt mai rezistenţi la secetă (deci nu consumă intens resursele de apă) şi nu distrug rădăcinile plantelor native, atunci când pasc.

Cangurii au fost, în mod tradiţional, o sursă de carne pentru aborigenii australieni, încă de la stabilirea acestora pe continent, acum peste 40.000 de ani. Iar astăzi, o mare parte a populaţiei Australiei ar putea beneficia de acest aliment.

Numărul exact de canguri din Australia nu este cunoscut – în anul 1999, era estimat ca fiind între 35 şi 50 milioane -, dar sunt destul de mulţi pentru a satisface pofta de carne a numeroşi australieni şi nu numai. În fiecare an se stabileşte câte exmplare pot fi vînate (în 2002, cota a fost de 3,5 milioane). În 2010, Australia exporta deja carne de cangur în peste 50 de ţări.

Bogată în proteine şi având un conţinut scăzut de grăsime, carnea de cangur este considerată, în urma unor cercetări, drept o alternativă mai sănătoasă a cărnii de vită provenite de la animale crescute în sistem industrial. Bucăţi de carne de cangur, carne tocată şi cârnaţi de cangur (kanga bangas) sunt disponibile în multe supermarketuri australiene, iar autorităţile încearcă să mărească popularitatea acestui aliment, deşi, în 2008, doar 14,5% dintre australieni declarau că mănâncă carne de cangur de cel puţin patru ori pe an.

Ca să îndemne oamenii să se gândească mai degrabă la aliment decât la animal, cei implicaţi în comerţul cu carne de cangur au lansat, în 2005, cu ajutorul revistei Food Companion International, un concurs pentru a găsi un nume „culinar”cărnii respective (urmând modelul limbii engleze, în care carnea comestibilă a unui animal este adesea desemnată prin alt cuvânt decât animalul propriu-zis; de pildă, porcul este numit pig, dar carnea de porc este numită pork).

Publicul a oferit multe sugestii (peste 2.700). printre care: kangarly, maroo, krou, maleen, kuja, roujoe, rooviande, jurru, ozru, marsu, kep, kangasaurus, marsupan, jumpmeat; până la urmă, numele câştigător a fost cel de australus, propus de Steven West, un profesor universitar. Totuşi, numele nu a ajuns să fie folosit, oamenii obişnuindu-se, între timp, cu termenul „carne de cangur”, nume sub care respectivul aliment este comercializat în continuare.

Insectele – o hrană de (mare) viitor

Dacă pentru multe populaţii din Asia, Africa şi la aborigenii australieni, insectele sunt o importantă sursă de proteine, pentru lumea noastră occidentală insectele sunt, dacă le privim ca pe o eventuală hrană, mai degrabă o scârboşenie, în cel mai bun caz o ciudăţenie.

E vorba despre un tabu alimentar cultural, nimic altceva şi, cu toate că nimeni nu neagă importanţa acestor tabuuri (puţine lucruri pe lumea asta sunt mai puternice decât tradiţiile şi obişnuinţele de-o viaţă), condiţiile lumii de mâine s-ar putea să ne îndemne să transgresăm aceste interdicţii culinare moştenite de generaţii.

Subiectul a fost tratat detaliat într-un alt articol, astfel încât n-am să mai insist asupra lui; spun doar că mâncarea de peste câteva decenii s-ar putea să fie, în comparaţie cu cea de azi, mult mai… altfel decât ne-am fi putut imagina. Ritmul copleşitor al schimbărilor prin care trece lumea – prin care trecem cu toţii, dimpreună cu planeta pe care o locuim – ne impune un efort de adaptare tot mai intens (în fond, tot un aspect al evoluţiei omului), iar din acest program de evoluţie va face parte, cu mare probabilitate, adapatarea la un nou regim alimentar.

Mulţi prezic, sumbru, că ne vom hrăni cu organisme modificate genetic, cu carne sintetică ori cu animale clonate, sau chiar cu pastile. Ei, cel puţin informaţiile de mai sus oferă o perspectivă nouă, reconfortantă în felul ei: ne vom hrăni tot cu animale „adevărate”, cu creaţii ale naturii – doar că vor fi altele decât cele cu care ne-am obişnuit.